În februarie 2022, autoarea Noreen Malone, premiată cu trofeul George Polk pentru activitatea jurnalistică, publica în The New York Times “Epoca Anti - Ambiției”. Articolul descrie o națiune americană aflată în plină luptă cu pandemia și în care piața muncii încerca să își revină după șocul provocat de Marea Demisie și Quiet Quitting. Manifestul ei a devenit rapid o adevărată Biblie a celor pentru care sintagma “satisfacție la locul de muncă” se transformase într-un paradox de neînțeles și o alăturare de termeni complet străini.
Fără să aibă o definiție fixată în paginile unui dicționar, Epoca Anti-Ambiției rezumă un amalgam de trăiri, frustrări și emoții. Începând de la mileniali și până la membri ai Gen Z, cu toții cer o schimbare a modului în care satisfacția profesională este văzută în societate și o regândire a felului în care reușita la locul de muncă este percepută ca fiind prioritară în marea schemă a vieții. În partea de societate ocupată de cei născuți înainte de anii `90, atitudinea trece drept lipsă de ambiție, lene și delăsare.
Însă între cele două extreme există un spațiu recomandat de antropologi, psihologi, sociologi și specialiști în piața muncii: cel al ambițiilor motivate și gestionate sănătos.
Fără ambiție, înainte. Sau pe loc. Sau în alt loc
Radiografia epocii în care a fi ambițios a devenit un potențial defect este vizibilă (și) în zecile de mii de postări de pe Twitter, Facebook și Instagram care apar de obicei în ultimele ore ale unei zile de weekend.
I hope this email doesn't find you. I hope you've escaped, that you're free.
— c🐞 (@shesatornado) June 10, 2021
În 2022, Constance Kassor, profesor asociat de studii religioase la Universitatea Lawrance din Appleton, Wisconsin, lansa un curs care, spre surprinderea tuturor, avea să fie ales de peste 1500 de elevi de la mica școală de arte: un curs la care studenții învățau să nu facă nimic, să se relaxeze și să combată stresul unei lumi academice în care goana după rezultate este o artă în sine.
În articolul din The New York Times, Noreen Malone descrie un fenomen la care dacă nu cumva am fost cu toții măcar o dată părtași, cu siguranță îl putem recunoaște fără niciun efort: cel al letargiei generalizate, dusă la rang de virtute, tratată ocazional cu umor negru.
Ani de-a rândul, pop-culture ne-a livrat modele care să ne convingă că ambiția totală este combustibilul perfect pentru progres, indiferent dacă drumul este pavat cu suferință sau bucurie. Generații diferite au primit repere aproape complet opuse și idei antagonice cu privire la ceea ce ar trebui să fie definiția vieții profesionale.
Mad Men, un serial al anilor 2000, plasat în economia americană înfloritoarea a anilor `60, zugrăvea ideea de muncă în imagini și cuvinte romantice, cu personaje îndrăgostite de ceea ce făceau și definite complet de realizările sau eșecurile lor.
Astăzi, serialul Succesiunea dă viață poveștii dramatice a unei familii în care ambiția pentru a acumula putere nu cunoaște limite și fiecare job, oricât de nesemnificativ ar fi el, este un loc al abuzului, burnout-ului și tragediilor.
Nu este deci de mirare că atitudinea față de muncă diferă de la o generație la alta. De la generația anilor `40 la Mileniali și Gen Z, accentul s-a mutat dinspre ideea de viață construită în jurul muncii către echilibru între viața profesională și cea personală.
În plus, idealismul noilor generații a produs indivizi semnificativ mai conștienți de pericolele workaholism-ului, dar și de faptul că, dintre toate problemele ce par a fi scăpate de sub controlul individual (problemele democrației, schimbările climatice etc), cele legate de locul de muncă ar putea fi recunoscute, abordate și poate chiar rezolvate. Iar când idealismul face cunoștință cu generațiile anilor 2000, rezultă de obicei o ședință cu managerii.
În mai 2021, angajații-juniori ai Goldman Sachs din San Francisco s-au simțit copleșiți de programul încărcat cu prea multe ore, salariile prea mici și condițiile oferite pentru munca de acasă. Aceștia chiar au făcut un studiu intern care arăta că trei din patru respondenți se consideră victime ale abuzului la locul de muncă. A fost aceasta o acțiune cu rădăcini în lipsa de ambiție a unei generații ce nu mai este dispusă să se sacrifice pentru progres? Cel mai probabil nu.
Cine ne-a furat ambiția?
Când fenomenul Marii Demisii afecta SUA, peste 25 de milioane de americani și-au părăsit locurile de muncă, înregistrându-se cel mai mare exod din istoria de peste 20 de ani a acestor tipuri de măsurători. În timp ce unii au renunțat din cauza îngrijorărilor privind sănătatea sau pentru că apăruse oportunitatea unui job mai bine plătit, pentru cei mai mulți dintre americani a fost prilejul perfect pentru a exterioriza o frustrare latentă: erau complet nemulțumiți de relevanța joburilor lor.
Într-o cercetare publicată în 2018, antropologul David Graeber arăta faptul că 40% dintre americani își descriau locul de muncă folosind o sintagmă ce nu are nevoie de nicio traducere: “bullshit job.” Ei se plângeau de faptul că le-a dispărut complet motivația deoarece munca lor este birocratizată în mod inutil sau sunt asaltați de sarcini inutile care îi distrag de la activitatea principală.
Brad Stulberg, autorul cărții “The Practice of Groundedness”, spune că era anti-ambiției este motivată și de o meteahnă devenită tradiție în lumea corporatistă: asocierea ei cu o mentalitate în care fiecare persoană din jurul tău este doar un alt jalon care trebuie depășit cu orice preț.
Stulberg spune că acest fenomen ar trebui contracarat atât de către companii, cât și de freelanceri. Derek Thompson merge chiar mai departe și spune că acest tip de individualism nu doar că transformă ideea de ambiție într-un defect, dar o face să funcționeze după principiile nocive ale gratificării instante.
De ce-urile și pentru ce-urile ambiției
În anul 2012, profesorii Timothy Judge și John Kammeyer - Mueller de la universitățile Notre Dame, respectiv Florida, au publicat rezultatele unei cercetări care, de-a lungul a șapte secole a studiat ambiția și manifestările ei într-un grup de 700 de indivizi. Cei doi cercetători au măsurat gradul de ambiție cu indicatori precum interesul față de dezvoltare educațională, nevoia de succes în carieră, căutarea prestigiului și dorința de a obține venituri mai mari.
Concluzia lor a fost că persoanele identificate drept ambițioase au aceeași calitate a vieții precum cele care se recomandă drept relaxate în privința țelurilor. Totuși, explică Judge și Kammeyer - Mueller, ambiția nu este inutilă sau nocivă.
Dimpotrivă, ambiția poate fi motorul fericirii, însă importante sunt obiectul ambiției și motivele: cât timp ele vin din ceea ce am putea numi “un loc bun”, atunci destinația va fi una care ne va ține departe de burnout, dezamăgiri și senzația că progresul profesional există doar sacrificând viața personală.
Un studiu SciELO South Africa făcut în rândul profesorilor din învățământul pre-universitar arată că ambițiile unei persoane se află în strânsă legătură cu atitudinea ei față de propria muncă. Aceste date demonstrează că avem nevoie de ambiție pentru a vedea munca dintr-o perspectivă pozitivă și tocmai un astfel de context ar putea genera ulterior ambiții mai complexe.
Toate aceste nuanțe conturează un tablou în care era anti-ambiției rămâne o realitate, însă cauzele fenomenului sunt mai profunde decât superficiala senzație că generațiile născute după anii `90 s-au plictisit de muncă.
Calitatea muncii, posibilele interferențe ale jobului cu viața personală și libertatea de a decide singur dacă munca este sau nu o prioritate sunt doar câteva dintre elementele de care noile generații vor ține cont atunci când își calculează gradul de implicare în viața profesională. Iar când balanța înclină înspre aspecte negative, ambiția devine doar un vis. Atât pentru angajat, cât mai ales pentru angajator.
