“Atenția exagerată pe care o primește munca mea mă face să mă simt foarte neliniștit. Mă simt obligat să mă consider un escroc”, spunea Albert Einstein cu puțin timp înainte de decesul său. David Bowie, unul dintre cei mai excentrici și originali muzicieni din istorie, declara într-un interviu că “uneori nu simt că sunt om în adevăratul sens al cuvântului. Sunt pur și simplu o colecție de idei ale altora”.
La rândul ei, Meryl Streep, actrița cu cele mai multe nominalizări la Oscar din istorie, se întreabă „De ce ar vrea cineva să mă vadă din nou într-un film? Oricum nu știu să joc, așa că de ce să mai continui?”.
Sindromul impostorului a fost identificat pentru prima dată la finele anilor ‘70. În urma unui studiu, psihologii Pauline Rose Clance și Suzanne Imes au ajuns la ipoteza că femeile care ajungeau pe poziții înalte în organizații unde predominau bărbații erau măcinate de îndoială și de senzația că realizările lor sunt pe nedrept. Alte studii au arătat ulterior că și bărbații sunt, în egală măsură, afectați de tulburarea care le transformă orice succes în note de subsol.
Potrivit unui studiu publicat în Jurnalul Internațional de Științe Comportamentale, aproximativ 70% dintre oameni se confruntă, la un moment dat în viață, cu senzația ca sunt impostori. Iar la pachet cu gândurile negative vin o stimă de sine scăzută și un risc crescut de depresie.
Despre cum sabotează sindromul impostorului cariere și vieți personale s-a vorbit și s-a scris mult, însă nu toți specialiștii sunt de părere că sindromul impostorului este mereu un obstacol.
Un studiu realizat de Basima Tewfik, profesor la MIT Sloan School of Management, arată că există și o jumătate plină a paharului, iar aceasta este formată din perfecționare continuă, modestie și empatie. Iar acestea sunt tocmai ingredientele cheie într-o carieră de succes.
Impostor sau opusul lui
Sindromul impostorului nu e semnal de incompetență, ci alerta la ieșirea din zona de confort. Deși mulți speakeri motivaționali și guru ai dezvoltării personale își încurajează clienții să înăbușe astfel de sentimente, tocmai senzația că nu sunt suficient de buni îi împinge pe cei ambițioși să își depășească limitele.
Deseori, contactul cu situațiile noi este cel ce pune gaz pe focul nesiguranței. Iar nesiguranța apasă indiferent de înălțimea funcției. Howard Schultz, fondatorul Starbucks, dezvăluia într-un interviu pentru New York Times în 2010 că și el, și ceilalți directorii executivi pe care îi cunoaște simt la fel: „Foarte puțini oameni, indiferent dacă au ocupat această poziție înainte sau nu, se așează pe scaun și chiar cred că sunt calificați pentru a fi CEO. Nu vor recunoaște asta, dar este adevărat.”
Că nu s-a simțit un CEO cu adevărat competent nu l-a împiedicat pe Schultz să transforme un lanț local de cafenele într-un brand cu o valoare ce depășește PIB-ul unor țări. De altfel, în ciuda percepției că sindromul impostorului afectează performanța profesională, dovezile științifice în acest sens lipsesc.
Ba chiar, psihologii Robert M. Yerkes și John Dillingham Dodson vin să demonstreze contrariul. Conform așa-numitei „curbe Yerkes-Dodson”, performanța profesională crește atunci când suntem stresați. Odată cu creșterea stimulilor fiziologici sau psihologici, cresc și rezultatele. Însă numai până la un punct, căci dacă nivelul de stres devine prea mare atunci cedăm sub presiune, iar performanțele dispar.
În cazul celor ce suferă de sindromul impostorului, sursa stresului e tocmai senzația că nu sunt suficient de buni. Standardele înalte, nevoia de a excela și tendința către suprasolicitare formează fundația personalității lor.
„Câți dintre noi am fi într-adevăr motivați să ne deblocăm potențialul dacă nu ne-am îndoi de propriile abilități? Sindromul impostorului este, cu siguranță, un atuu în acest proces” declara Barbara Corcoran, o cunoscută femeie de afaceri în industria imobiliară a New York-ului, într-un interviu la televiziunea americană ABC.
Antrenament pentru empatie
Chiar dacă sindromul impostorului poate afecta stima de sine, acesta oferă, în schimb, și un avantaj în fața colegilor mult mai încrezători în ei. Într-un studiu al profesoarei de la MIT Basima Tewfik, medicii rezidenți care trăiau cu sentimentul constant că nu sunt demni de recunoașterea pe care o primesc s-au dovedit a fi mult mai empatici în relația cu pacienții, ceea ce i-a determinat pe aceștia să le acorde note mai mari pentru aptitudinile interpersonale.
Basima Tewfik a observat un fenomen similar în procesele de recrutare. Candidații care se confruntau cu sindromul impostorului erau mult mai activi și puneau mai multe întrebări în timpul discuțiilor informale dinaintea interviului de angajare. Așadar, recrutorii considerau că aceștia au abilități mult mai bune de comunicare.
Tocmai teama că nu sunt suficient de buni îi împinge pe falșii impostori să fie mai deschiși, mai empatici și mai doritori să creeze o conexiune emoțională cu ceilalți. Iar aceste trăsături sunt fundamentale pentru cei care ocupă poziții de leadership.
Un studiu al companiei americane de consultanță și cercetare Gartner arată că 82% dintre angajați cred că este important ca managerii lor să îi vadă drept oameni, nu doar simpli angajați, dar doar 45% cred că sunt percepuți ca fiind mai mult decât suma responsabilităților lor. Abilitățile interpersonale ale celor ce se confruntă cu sindromul impostorului îi pot face pe aceștia lideri mai empatici decât cei convinși că își merită postul.
„Sunt destul de bună să fiu aici?” e întrebarea care constant o macină pe Michelle Obama de când un profesor i-a spus că nu va intra la o facultate de elită. Chiar dacă a absolvit Princeton și a fost în 2018 cea mai admirată femeie în Statele Unite, lupta ei cu sindromul impostorului a urmărit-o și la Casa Albă.
Biografia fostei prime doamne arată că aceasta nu și-a înfrânt fricile, dar le folosește drept combustibil pentru învățarea continuă. De câte ori își pune la îndoială abilitățile, lasă rezultatele muncii ei să vorbească de la sine. Modestia dublată de recunoașterea faptului că mai sunt multe lecții de învățat cristalizează ceea ce psihologul Adam Grant, autorul celebrei cărți „Think Again”, numește “confident humility”.
Când ego-ul preia controlul, oamenii au tendința de a-și supraestima abilitățile și astfel, nu mai sunt deschiși să învețe lucruri noi. Însă sindromului impostorului îndepărtează mândria și menține trează nevoia de cunoaștere.
