Porunca a 7-a din Decalog spune simplu și concis “să nu furi”. Astăzi, legislațiile din întreaga lume descriu furtul ca fiind o faptă cu zeci de ramificații și niveluri. Printre acestea se numără și plagiatul, adică acțiunea de a-ți însuși, prin orice cale, ideile, textele sau rezultatele cuiva, prezentându-le ca fiind o creație proprie.
Într-o lume a informației și a ideilor, plagiatul a încetat să mai fie caracteristic doar mediului academic și a pătruns fără a întâmpina prea multă rezistență în sesiunile de brainstorming din ședințele companiilor, în proiecte IT, în prezentări sau în discursuri motivaționale.
Cultura unei organizații poate influența decisiv frecvența cazurilor de plagiat din cadrul companiei și poate crea premisele unui mediu în care “simptomele” sunt ignorate până la punctul în care principiile etice ale proprietății intelectuale devin banale recomandări, aplicabile în funcție de un context sau altul.
De la muncă în echipă, la furt
Știm că munca în echipă presupune schimburi frecvente de idei. Companiile încurajează această practică inclusiv dincolo de ședințe și, în mod natural, membrii unei echipe dezbat variante de soluții sau eventuale dezvoltări ale unor proiecte deja existente. Ideile aduse împreună nasc idei mai bune și complexe, însă “furtuna creierelor” poate produce și pagube. Cum ar fi plagiatul.
Deși ar putea să nu pară, o idee doar enunțată în cameră de către o persoană, dar apoi dezvoltată și prezentată de către o altă persoană într-o altă cameră constituie plagiat. O cultură organizațională în care rezultatele primează ar putea transforma astfel de situații în sacrificii justificabile, sub pretextul că “nu contează a cui a fost ideea, important e că lucrurile au ieșit bine”.
La fel, o cultură centrată în jurul învățării, în care inovarea și explorarea ideilor sunt principii de bază, poate crea reflexul nesănătos al ideilor ce își pierd proprietarul în drumul lor de la enunțare la punere în practică.
În timp, ideea că dezbaterile în interiorul echipei sunt schimburi de idei se va transforma în certitudinea că meritele sunt ale celor care “vânează” oportunitățile și sunt capabili să acumuleze cât mai multe piese de puzzle, până când al lor este cel complet și, în final, gata de a fi prezentat ca un bun propriu.
Simptomele plagiatului
Deși poate părea că linia dintre colaborare și plagiat este una fină, aflată într-o zonă gri și dependentă de multe elemente de context, de cele mai multe ori nu este așa. Ba chiar putem spune că o cultură organizațională care prezintă în acest fel ideea de plagiat se face vinovată de justificarea unor practici altfel simplu de evitat și combătut.
A prezenta ca fiind a ta munca rezultată în cadrul unui grup de lucru este, de exemplu, o formă de plagiat. Ea se manifestă de regulă în momentul în care cel ce prezintă munca echipei este cel care a și contribuit cel mai mult la rezultatul final.
Însă în timp ce proporții diferite ale aportului într-un proiect sunt situații normale și acceptabile, a omite să recunoști public meritele chiar și aparent nesemnificative ale celorlalți membri este o practică asociabilă plagiatului.
Există și alte forme de plagiat ce trebuie recunoscute în cadrul organizației și combătute. Rescrierea cu alte cuvinte a unui text este o formă de plagiat, la fel cum este și omiterea citării corecte a unei informații. Există inclusiv reguli în privința numărului de cuvinte ce pot fi citate într-o operă distinctă fără ca aceasta să devină într-un final un plagiat.
Auto-plagierea este o altă ramificație a practicii plagiatului. A transpune într-un proiect nou idei enunțate în proiecte publicate anterior contravine unui principiu etic al muncii creative care spune că publicul, oricare ar fi el, așteaptă de la o operă nouă idei noi. Astfel, reciclarea unor părți deja prezentate este un act de plagiat.
De altfel, multe dintre practicile plagiatului sunt sancționabile prin lege și pot face obiectul unor procese.
Thomas Edison: a furat, dar a și făcut
Însușirea efectivă a unor idei sau utilizarea lor ca premise pentru o idee mai complexă fără citare este o practică ce poate fi regăsită în istoria intelectuală a omenirii cu mult înainte de vremurile noastre. Thomas Edison este recunoscut ca un reprezentant al acestor practici, aproape jumătate dintre invențiile sale având la bază idei “împrumutate”.
Kinetoscopul este strămoșul camerelor video de astăzi, iar conceptul reprezintă munca de o viață a lui Joseph Nicéphore Niépce și Louis Daguerre. Totuși, în accepțiunea generală, Thomas Edison este cel care deține brevetul camerelor video, deși s-a inspirat din munca mai multor persoane, printre care Edward Muybridge sau unul dintre asistenții săi, William Dickson.
Becul cu filament în forma pe care o cunoaștem inclusiv astăzi este o altă invenție ale cărei merite au mers exclusiv în direcția lui Thomas Edison. Realitatea este însă alta.
Bazele acestei invenții au fost puse de Alessandro Volta și Humphry Davy, care au cercetat felul în care putem genera electricitate și lumină. În 1840, Warren de Rue și William Staite și-au adus contribuția și ei, iar 20 de ani mai târziu, Joseph Swan inventa becul cu filament de carbon. Acesta a lucrat ulterior alături de Edison, însă brevetul emis în 1879 nu l-a menționat și pe el, ci doar pe Thomas Edison.
Povestea lui Edison poate servi inclusiv ca o lecție despre felul în care existența și mai ales absența recunoașterii publice a unor merite poate contura percepția asupra unui individ în termeni istorici. Orice concurs de cultură generală în care este prezentă și întrebarea “Cine este inventatorul becului?” va avea ca răspuns numele lui Thomas Edison, în timp indivizii care au propus ideea inițială, au dezvoltat pe parcurs sau au adus elemente crucială pentru rezultatul final rămân în cel mai bun caz note de subsol.
Pentru că pare să aibă atât de multe zone gri (deși nu are), problema plagiatului la locul de muncă poate fi rezolvată relativ simplu, printr-o cultură organizațională care pune proprietatea ideilor în centrul priorităților dincolo de orice nuanță sau element de context. O astfel de practică poate funcționa ca o măsură de siguranță care în timp va deveni un reflex.
La fel cum un șofer responsabil folosește centura de siguranță indiferent dacă își conduce mașina pe o autostradă cu șase benzi sau pe un drum de țară pustiu, la fel și o organizație poate ajunge la punctul în care membrii echipelor își creditează colegii pentru fiecare contribuție, iar munca de echipă trece de la a fi un concept abstract, la stadiul în care echipa este formată din persoane cu nume, prenume și merite recunoscute oficial.
A combate plagiatul la locul de muncă nu este o practică ce ar putea pune în pericol o cultură a schimbului de idei. Ba dimpotrivă, cele două idei trebuie și pot coexista, deoarece dezbaterea din interiorul echipelor are cu atât mai multe șanse să fie considerată un spațiu sigur dacă există certitudinea că proprietatea ideilor nu este doar un concept teoretic, ci un principiu asumat al grupului.
